Cum am câștigat respectul unor polițiști. Și ei pe al meu…

Întotdeauna am considerat că respectul se câștigă în timp, nu se cerșește.

Astăzi s-a întâmplat ceva, nu contează ce, care mi-a amintit de un moment petrecut cu vreo 10 ani în urmă. Un moment nu memorabil, ci unul care m-a făcut atunci să-mi crească respectul de sine, să conștientizez că sunt mai mult decât „mica jurnalistă”, așa cum am aflat că mi se spunea câteodată.

Era în perioada în care Elodia  era încă prezentă în discuțiile întregii națiuni române, de dimineața până târziu în noapte. Scrisesem deja zeci de articole pe subiect (până s-a încheiat povestea prin condamnarea soțului avocatei, polițistul Cristian Cioacă, sigur am depășit suta de știri/articole). Chiar și mama (Dumnezeu să o odihnească printre stele!) mă întreba, atunci când mă vedea: „Ce zici, mamă? Oare Elodia trăiește? Unde o fi?”. Și ea „devora” emisiunile „senzaționale”, de la OTV! De fiecare dată îi răspundeam râzând: „Nu știu mamă, îi las pe alții să o găsească, eu am și alte treburi. Tu nu ai treabă?”.

Revenind… Era într-o zi ce părea obișnuită pentru presa brașoveană, când s-au anunțat percheziții la cabinetul de avocatură al Elodiei. A fost nebunie! Aproape toți jurnaliștii din Brașov, dar și unii din Capitală, trimiși să-și ajute colegii din teritoriu, se călcau în picioare să prindă un cadru mai bun, o vorbă aruncată de vreun vecin, că mai mult nu aveai ce prinde, anchetatorii fiind de regulă cu „fermoar” la gură. De fapt, nici nu prea aveau ce să ne spună, pentru că nici ei nu aveau mari așteptări de la perchezițiile respective, ca și de la altele de dinainte, dar asta-i altă poveste.

După ce am petrecut și eu acolo o vreme, să-mi dau seama dacă este vreo noutate în dosar, mi-am adus aminte că primisem de dimineață un mesaj de la Poliția Brașov cu invitația pentru o conferință de presă.

Am întrebat câțiva colegi dacă răspund invitației, dar nici unul nu părea dornic să-și părăsească „postul” de la blocul în care se afla biroul Elodiei, așa că am pornit singură spre sediul IPJ Brașov. Așa cum se întâmpla de obicei în astfel de cazuri, la celelalte conferințe erau scoși din redacții jurnaliștii de la alte departamente, ca să acopere toate subiectele. De obicei, nu și în acea zi…

Nu știu cum se face, dar mai mereu ajugeam târziu la conferințele de presă (cam la fel mi se întâmplă și în prezent, deși nu o fac vreodată intenționat!), așa că am grăbit pasul, să nu mai primesc reproșuri de la colegi.

Am intrat… În mica sală de conferințe se aflau cei care aveau să ne comunice ceva. Ceva important pentru ei și cu siguranță o știre pentru noi. Erau polițiști de la Antidrog și procurori DIICOT, patru la număr, împreună cu purtătorul de cuvânt al IJP Brașov la acea vreme, cms șef Liviu Naghi. Lucraseră la un dosar mai bine de cinci luni, speță care s-a lăsat cu arestări multiple. Mai târziu și cu condamnări grele…

Deci, m-am trezit singura jurnalistă printre atâția oameni mari (eu așa îi vedeam :)!). Am așteptat câteva minute, cuminte, la masă, în ideea că mai apare vreun coleg. N-a fost să fie… Mă și gândeam că se anulează conferința, când aud textul cu care Naghi obișnuia să înceapă fiecare conferință de presă: „Bine ați venit și la această conferință de presă”. Erau niște ani de când colaboram instituțional și ajunsesem să îi cunosc stările după voce. Era încordat dar stăpân pe sine. A continuat: „Apreciem că ați făcut efortul de a vă deplasa până aici așa că dați-mi voie să încep conferința de presă prin a-i prezenta pe colegii mei care au finalizat un dosar de trafic de persoane și trafic de droguri”.

Și mi-au prezentat, timp de mai bine de 30 de minute, întreaga poveste, cu lux de amănunte, atâtea câte se puteau face publice într-o conferință de presă (pentru că, nu-i așa, prezumția de nevinovăție trebuie să primeze!). Fiecare polițist în parte și-a adus aportul, relatând detaliile din dosar, ca și cum am fi fost o „armată” de jurnaliști de față. Mi-am notat conștiincioasă absolut tot, încă am mai și pus întrebări, așa, ca să nu-mi scape ceva. Când am știut că am „stors” tot ce se putea din această conferință de presă memorabilă, m-am ridicat și am părăsit sala. Speța era spactaculoasă pentru „vânătorii de bombe jurnalistice”! Tot nu-mi venea să cred că m-am ales doar eu cu o așa știre de senzație.

La fel cum cei patru polițiști și procurori, cu purtătorul de cuvânt, cinci, au apreciat efortul meu de a mă deplasa la sediul lor, deși în oraș era mare vânzoleală în cazul Elodia, nu vă spun cât am apreciat eu că nu m-au expediat pe motiv că „nu s-a întrunit majoritatea”.

„Doamnă, aveți tot respectul meu pentru efort și pentru felul în care ați relatat cazul în ziar!”, mi-a spus unul dintre vorbitori a doua zi. Am zâmbit doar, fără să-i întorc amabilitatea, deși respectul era reciproc, chiar și ulterior, când intram în discuții contradictorii pe diverse subiecte.

Leave a Reply