Cum am făcut eu cunoștință prima oară cu „darea de șpagă”

doctoriAveam vreo 20 ani, iar până în acel moment doar ai mei părinți aveau grijă să rezolve una-alta cum știau ei mai bine. Ca multor cetățeni ai acestei țări, mi se părea umilitor gestul care îți dechidea multe uși. Din păcate, acele vremuri nu se dau duse nicicum.

Așadar, prima mea experiență în acest sens a fost într-un spital (cum altfel?!) – actualul Spital Clinic de Urgențe Brașov. Prietena mea își rupsese piciorul, într-o zi de luni, după ce a alunecat pe o stradă alunecoasă, într-o iarnă geroasă. A fost internată de urgență la Spitalul Județean Brașov, i s-a mobilizat piciorul cu o tijă și, cu membrul suspendat, a rămas în așteptarea unei operații iminente. Doar că intervenția se tot amâna, mai întâi din cauza unor sângerări abundente. Sângerarea s-a oprit după trei zile, dar s-a făcut vineri. Și, cum vineri e înainte de weekend, neoficial chiar zi scurtă, pacienta noastră a căzut iar de pe lista operabililor în ziua respectivă. La vizita de dimineață i s-a comunicat decizia, deși cu o seară înainte i se dăduse această speranță, motiv pentru care era lihnită de foame.

Ca o bună prietenă ce-i eram, stabilisem să veghez asupra ei înainte și imediat după operație, așa că m-am prezentat în salon dis-de-dimineață. După vizita medicilor, toate tunetele și fulgerele se adunaseră pe chipul ei. Mi-a întins nervos un plic: „Te duci și vorbești cu doctorul, că ăștia mă țin așa mult și bine”. M-au luat toate căldurile! Nu mai făcusem niciodată asta și nu știam cum naiba să procedez, ce să spun, când… Am băgat plicul în buzunar și am plecat să-l „vânez” pe doctor. Halatul alb intra într-un salon, eu îl așteptam pe hol, intra în altul, eu, după el, să nu-l scap. Tot așa, picior in ghipspână și-a vizitat și ultimul pacient, așa că am îndrăznit să-i țin calea: „Domnu’ doctor, vă rog, pacienta de la camera X, prietena mea, așteaptă de o săptămână să fie operată. Nu s-ar putea să o rezolvați azi?”

Vorba mea ce s-a vrut înduioșătoare nu l-a impresionat, iar plicul nu l-am putut transfera dintr-un buzunar în altul, deși îmi „ardea” degetele. Coridorul avea prea mulți ochi ațintiți spre noi. Mi-a spus ceva de genul că are multe operații și nu e timp, pentru că sala nu va mai fi aseptică.

M-am întors în salon cu răspunsul negativ. În secunda următoare m-au îngenuncheat toate blestemele pământului, rostite printre dinți de o prietenă suferindă, dar cu temperament vulcanic: „Ești nebună sau ce? Nu știu cum faci, dar eu trebuie să fiu AZI operată, altfel te țin aici cu mine până luni să-mi ții plosca și-mi vei administra supozitoare cu analgezice de trei ori pe zi”. Cam aceasta îmi era perspectiva pe următoarele trei zile. Așa că am apucat iar plicul magic, deja mototolit de atâta pipăială, ca și cum îmi era teamă că s-ar putea volatiliza, și m-am înființat la cabinet. De data asta am rămas între patru ochi. Am repetat rugămintea, dar cu plicul în mână, la vedere. Același refuz. Am dat să ies, dar mi-am adus aminte că am o misiune de îndeplinit. „Domnu’ doctor, poate găsiți totuși timp să o operați și pe prietena mea. Mulțumesc!”, am bâiguit eu, și am lăsat plicul pe un colț de masă. „Vai, dar nu se poate așa ceva. Nu e nevoie. Dacă ne vede cineva?”, l-am auzit spunând în timp ce eu eram deja cu mâna pe clanță. Am ieșit transpirată toată, dar victorioasă. Na, că am făcut-o și p’asta!

M-am întors în salon și am început să trăncănim. După vreo două ore a avut loc și intervenția mult așteptată.

Faină treabă, nu-i așa? Au trecut mai bine de 25 de ani de atunci, între timp am mai fost nevoită să dau „dreptul” de câteva ori, dacă altfel nu s-a putut, dar amintirea lor nu mi s-a ancorat în minte atât de bine ca cea dintâi șpagă. Nu voi uita niciodată acele puternice stări emoționale.

Într-o altă postare voi povesti altă pățanie, dar cu efect invers. Pentru că sunt medici care nu doar că nu pretind nimic pentru a-și face meseria/datoria, dar sunt în stare să te dea afară din cabinet doar dacă încerci să-i cadorisești cu ceva. Și se întâmplă în România zilelor noastre!

Cu dedicaţie dragei mele prietene, Ceguţa!

Leave a Reply